De ce 'educaţie' liberă

Nu vreau să facă nimic forţat. Si nici împins, manipulat, 'ajutat'. Prefer să găsesc un milion de explicaţii şi să dezbatem împreună orice, decât să îl fac să facă lucruri. Nu am nici o îndoială că fac bine şi în fiecare zi mă lovesc de ceva care îmi confirmă faptul că am dreptate.

Zielele trecute îi povestea mama că el trebuie să ştie să facă de toate, câte ceva din fecare. Mi s-a aprins senzorul de manipulare :). Aşa că am simţit nevoia să intervin şi să îl asigur că nu trebuie nimic, că mi-ar plăcea enorm să îi ofer informaţii despre orice, el să aibă posibilitatea să încerce şi, într-un final, să aleagă ce îi place cel mai mult. Şi orice ar face să facă cu pasiune şi cu real interes.

Îmi amintesc cum am învăţat eu. Ce-i drept, şcoala primară şi generală sunt destul de departe, dar de liceu şi facultate îmi amintesc foarte bine. Şi îmi amintesc ca pur si simplu nu exista nici un interes. Dar nici unul. Era mai degrabă ceva ce făceam oentru ai mei; nu pentru a nu-i dezamăgi, ci pentru că era ceva foarte important pentru ei. Extrem de rar se întâmpla să fac ceva de drag. Era absolut demenţial când chiuleam şi ne strângeam în Snack - o cârciumă infectă plină de liceeni - să facem grafice la mate. Au fost printre puţinele momente când chiar am făcut ceva de drag în ultimii 10 ani de şcoala. Pur şi simplu nu puteai face şcoala de drag în scoală, trebuia să o faci în afara ei, departe de profesori şi de instituţia în sine, infectă de altfel.

Am recitit recent lucrarea-mi de licenţă. Toate bune şi frumoase, toată partea de documentaţie excelent realizată însă concluziile... Nu reuşesc să îmi dau seama dacă erau atât de stupide pentru că era musai să ajung la un anume rezultat sau pentru că pur şi simplu nu am fost capabilă să selectez ceea ce trebuia, era un subiect prea departe de sufletul meu de atunci. Culmea culimlor, făcusem o grădiniţa la diplomă, eu care nu-mi voi da copilu' la grădiniţa în viitorul apropiat/depărtat/ever :))



Recent am întâlnit două studente la medicină. Tobă de teorie, viitoare pediatre. Şi mame. Şi am rămas interzisă :))))) văzând în una din ele aceeaşi imposibilitate de a pune teoria în practică, de a gândi ce au învăţat, de a se raporta la pacient ca la o persoană, de a include factorul psihologic în deciziile lor medicale. Deşi teoretic, psihicul mamei şi al copilului sunt cheia reuşitei. Teoretic.

Am întâlnit de-a lungul vieţii (lui d, înainte nu m-a preocupat) zeci de cadre medicale care aplica o teorie pe principiul răului mai mic. Dar c,arora cumva, la calcul, le scapă un mic factor decisiv, zic eu: niciodată nu iau în calcul omul. Cumva nu reuşesc să facă legătura între tratamentul aplicat şi persoana pe care îl aplică. Refuză să gândească şi să studieze mai mult decât li s-a pus pe bancă.

_________________________________________________

O prietenă dragă a născut săptămâna asta la Elias, la 36 de săptămâni, un băieţel super voinic, 2,800, respira singur singur din secunda 1. Un copil prematur ca şi vârstă gestaţională dar mai sănătos ca unul la termen. Şi ce recomandă nenonatoloaga?

-izolarea la terapie intensiva
-alaptat la 3h cu proba suptului obligatorie (asta numai pe tura buna, pe aia rea asistenta tipa la mama ca are rapoarte de facut si ca vorbitul cu copilul trebuie sa inceteze pentru ca o deranjeaza; ulterior nu a mai lasat-o sa atinga copilul pe tura ei) si completare lapte praf
-antibiotice preventiv

Ce face mama? Plânge. După copilul ei. Şi plânge. Şi plânge. Şi după cel mic luat de lângă ea, şi după cel mare ce plânge la rândul lui la usile spitalului pentru că rezerva goală nu poate fi inchiriată oricui şi oricum. (apropo, spitalul a pierdut vreo 500 euro la faza asta, dar cu-i sa-i pese, ca aia erau cu chitanta..) Şi doctorul ce face? Ii recomanda sa nu mai alapteze copilul ca il oboseste prea tare. Copil ce dormea fericit si linistit dupa.
A, si unei mame care tocmai a nascut e excelent sa i spui ca i moare copilul daca face septicemie sau se deshidrateaza.

Incep sa banuiesc ca asta prinzi cel mai repede în facultatea de medicina: cum sa pari superior, cum sa ai grija sa inchizi rapid gura celor care se indoiesc de deciziile tale.

S-a rezolvat. Abia dupa 500 de telefoane când mama a găsit un medic să o ajute acasă şi să ceară externarea pe proprie răspundere. Abia atunci i-a fost permis să îşi atinga copilul oricând, să îl alapteze oricând, să nu primească antibiotice fără analize care să confirme necesitatea lor. Si abia atunci copilul a luat în greutate. Mult mai devreme decât previziunile doctorilor.

Şi mă întreb: Cum putea face asta o mamă la primul copil? O mamă fără o Irină, fără o Ramonă, fără o Diana care să o susţină? O mamă fără puterea de a lua taurul de coarne şi insuficinet de informată? Câte cazuri din ăstea se întâmplă în fiecare zi?

Câţi medici ca Ramona sunt? Câţi au decenţa şi competenţa să trateze o mamă şi copilul ei cu respect? Câţi fac ceea ce fac pentru că simt asta, pentru că vor, pentru că l eplace să ajute un om?

Şi câţi sunt colegii mei, ai tăi, care au luat examenele cu sacoşa pentru că trebuia? Pentru că voiau să ajungă mari sau pentru că era musai să îşi satisfacă părinţii?

___________________________________________

Îmi doresc din tot sufletul ca al meu copil să facă orice îi va place lui. Să testeze la nesfârşit până găseşte acel lucru care îl face fericit, pe care îl face cu plăcere. Şî atunci când găseşte ceva ce îl captivează, nu-mi pasă că e ora de somn, aşa cum nici nu-i pasă, nu-mi pasă că murdar, că e tărziu, că e devreme, că e frig, că e cald. Îmi pasă că el e 'acolo', prins.

Nu-mi pasă de şcoală, nu-mi pasă de grădiniţă, nu-mi pasă de ce spune lumea. Îmi pasă de el. Punct. Şi ştiu că orice va decide să facă, în orice moment din viaţa lui, îl va face s-o facă bine.
Şi dacă va trebui să vând un milion de slinguri pentru ca el să aibă şansa să facă numai ce îi place până va găsi un mod să şi scoată bani din asta, atunci le voi vinde. Prima sută a fost mai grea, distracţia abia începe :)