marți, 9 noiembrie 2010

:|

dupa aproape 4 ani de d
dupa mai mult de 4 ani de forumuri
dupa mii de discutii despre alaptat

s-a intamplat.

azi, in vizita la o dermatoloaga. discutand despre colapsul meu imunitar pe fond psihic. si aducand vorba de alaptare.

stiti...depresia post partum...
nu, nu, n-are cum, copilul e mare
cat de mare?
3 ani (observati cum evit sa zic 4 sa nu lesine careva)
pai si de ce mai alaptati?

moment in care m-am blocat. jur. cu toate milioanele de argumente si raspunsurile date de-a lungul ultimilor 3 ani jumate de cand a inceput isteria cum ca trebuia sa se fi terminat alaptatul.
pur si simplu m-am blocat.

parea o tipa asa faina. parea ca intelege, ca suntem pe aceeasi lungime de unda...m-a lovit in plin.

cred ca totusi e faina, pt ca dupa muuulte secunde stanjenitoare in care mie nu-mi venea sa cred ca intreaba asta, ea a fost prima care a zis: pentru ca vrea?

da, dupa aia mi-am revenit. dar inca nu mi vine sa cred ca m-am blocat.

vineri, 10 septembrie 2010

3,9

M-a auzit zicandu-i lui a: ma doare un san de mor.
A stat un pic si s-a gandit:

Mami, de ce i-ai zis lu' ţiţi sân?

marți, 17 august 2010

Co-sleeping

Si s-a intamplat. Cumva simtisem de mai demult, de asta m-am si 'pregatit'. Dar parca nu ma asteptam ca totul sa fie atat de clar pentru el.

In trei, mereu a dormit la mijloc, de-a latul. Rareori cu capul la noi.
Ei bine, in ultimul timp sugea, se ridica in fund, si cauta sa-si gaseasca loc undeva la picioare, de obicei in coltul meu. Nu era o problema pentru mine, caci pozitii se gasesc intotdeauna si oricum aveam loc. Insa am simti ca trebuie sa ii aduc patutul.

Mi-ar fi placut sa luam unul nou, la fel ca cel mare, in care dormeam cu totii, dar cu o saltea mai mica. Nu a fost momentul potrivit, asa ca l-am scos de la naftalina pe cel exilat pe balconul mamei acum mai bine de doi ani. Nu mai stiu cat timpne-a luat sa ne dam seama ca impreuna ne e cel mai bine, oricum cateva luni, nu mai mult. Prea mult, daca e sa ma intrebi acum :(

Am adus patul, l-am montat impreuna, apoi am avut musafiri, apoi am fost plecati...Si apoi ne-am intors. S-a intins in patul mic, m-a chemat 'la intalnire' si s-a culcat. A doua zi la fel. A treia la fel. In a patra s-a aruncat in patul mare, in mijloc. A stat un pic apoi mi-a zis : 'mami, fa-mi un pic de loc sa trec'. S-a mutat in patul lui si ne-am luat de mana. Si am adormit amandoi.

Nu stiu ce sa fac noaptea.
Ma intind peste patul lui si-l tin in brate.
Incerc sa ma intorc la Alex si sa il tin pe el insa mi se pare atat de maaaaare :)
Dorm de cele mai multe ori pe marginile de lemn ale paturilor noastre.
Si imi dau seama ca baietelul meu a crescut ataaaat de mult. Intr-atat de mult incat co-sleepingul nu i se mai potriveste.


Nu pot decat sa ma bucur ca eu sunt cea prinsa pe nepregatite si nu invers.

miercuri, 17 martie 2010

Unconditional Parenting

Cei ca mă ştiu dinainte de d nu-mi citesc blogul aşa că va trebui să suportaţi o mică introducere.
Eu sunt d’aia de nu mănâncă carne. Din motive legate de semnificaţie şi gust în egală măsură. Nu sunt radicală, dacă e să se întâmple câteodată vreun accident nu mor din cauza asta, însă în principiu prefer să nu. Mă uit fără să leşin (rău) când Ozzy mănâncă scoici crude şi-i mai atârnă câte un maţ, ceva, în colţul gurii, sau când mănâncă alţii ouă de raţă aproape gata, cu cioc şi gheare. Dar la survivor e una (fir-ar, chiar voiam să câştige Ozzy), la mine în bucătărie e alta.

Din motive lesne de înţeles, adică un calm şi o pace de nedescris în frigiderul propriu, după 3 ture de cumăparături săptămâna asta, astăzi, cât doarme copilul, am decis sa-i fac nişte carne. Lui îi place, la 1-2 săptamâni să servească ceva cu părinţi şi eu am grijă sa aibă pe cineva care să se ocupe de asta. Azi sorţii au fost împotriva-mi asa că m-am văzut faţă în faţă cu animalul.

Vedeam numai puii lui Jamie, aia care se îngrăşau aşa mult în primele 15 zile că nu mai ajungeau la 30, până la tăiere. Le ieseau bucăţi de ‚piept’de peste tot şi erau tăiaţi rapid si băgati la 2 la 5 lire (parcă).

Aşa, şi cu animalul deja tăiat în faţă (cred că Alex a avut o pesimţire şi a luat ieri un piept deja feliat mai subţirel) căutam în bucătăria cu ustensile simpatice şi cumpărate în proporţie covârşitoare pe baza aspectului, ceva să mă ajute să mânuiesc animalul.

Am rămas la un fund de lemn, un cuţit şi o spatulă. Nu ştiu la ce filme vă uitaţi voi dar eu n-am văzut ceva mai scârbos. Chestia aia moale dar care se ţinea bine de tot parcă se împotrivea cu toată fiinţa ei de animal chinuit din prima până în ultima zi. Am vrut să schimb spatula pe o furculiţă dar şi ăleia i se împotrivea. L-am tăiat, în condiţiile de sus, cât de mic s-a putut. Apoi a început distracţia dezlipirii de pe fundul de lemn. Căci nici acum nu se dădea bătută ci se lipea de fund şi aluneca de pe cuţit într-o ultimă încercare disperată de a se salva.

Cel puţin aşa am crezut la momentul ăla. Apoi am pus-o în teflon. Mare greşeală! Sfârăia şi se zbătea de ziceai ca e ultima clipă de viaţă. Şi cam era, într-un fel ciudat.

Rezultatul nu trăda nimic din luptele mele interioare, din creier, stomac şi fiere.



Fast forward o oră mai târziu:
-E bun. Ce-ai pus aici? (citat din Ratatouille)
2 minute după:
-Mami, nu-mi place cum miroase mâncarea asta! Eu nu mănânc.


Sunt multe lucruri care mă califică, în ochii unora, drept supermom. Nu pot să zic că sunt sau că ce fac e greu sau uşor, pot să spun cu siguranţă că e cea mai mare schimbare şi evoluţie personală ever. Şi că mereu am spus că-l voi iubi necondiţionat, că voi fi alături de el absolut orice s-ar întâmpla, că va găsi în mine un sprijin în absolut orice moment al vieţii lui. Şi înţelegere şi acceptare. Da' jur că nu m-am gândit vreodată că asta va însemna să mânuiesc carne crudă în timp ce fiecare bucăţică din mine se revoltă. In acest moment pot sa declar cu mâna pe inimă că am făcut cel mai greu lucru din cariera mea de părinte. Şi tot cu mâna pe inimă că nu.mai.fac.

P.S. Am mai făcut de 2 ori pulpe la cuptor dar jur că nu am atins/tăiat nimic. Nici de-aia nu mai fac.