Despărţiri

Când s-a născut d, mama a stat mult cu noi. Pleca o săptămână, stătea două. Şi iar pleca, şi iar venea, şi iar pleca. Pe la un an rămăsesem la măcar două weekend-uri pe lună. Iar d era evident innebunit după ea.

Nu pentru că era o faţă familiară ci pentru că, aşa cum pentru mine a fost şi este o mamă absolut extraordinară, aşa şi pentru el este o persoană foarte dragă, bunica perfectă.

Şi între toate întâlnirile ăstea perfecte erau şi despărţiri. Atunci când ştia că mama pleacă dimineaţa următoare, lupta cu somnul toată noaptea şi se juca cu ea pâna la 12-1, câteodată până la 2 noaptea, numai să profite de fiecare minuţel. Iar atunci când plecam noi de la ea, de cele mai multe ori se culca la sân suspinând.

Apoi a început să se supere pe ea. Pentru că nu vine, pentru că trebuie să plecăm. Şi se supăra atât de tare încât nu mai voia să o vadă în ultima jumătate de zi.

Au fost dăţi când dorinţa de a rămâne acolo era mai mare decât supărarea plecării şi atunci plânsul de frustrare şi neputinţă lua locul suptului. Iar noi făceam cale întoarsă şi ramâneam câteva zile în plus ,urmând să vină Alex să ne ia când poate.

În ultima jumătate de an rămăsese la supăratul pe ea. Era atât de trist de fiecare dată încât dacă el nu plângea eu abia mă abţineam. Ajunsesem să vorbesc cu Alex despre posibilitatea de a ne muta în Slatina, multe lucruri ar fi fost mai uşoare aşa.

Iar ieri, ei bine ieri, totul s-a schimbat. După o săptămână în care eu am lucrat zi lumină am decis să ne întorcem în Bucureşti. O saptămână grea pentru toţi, mama a pierdut un prieten şi 4 zile din cele 7 plănuite a fost alături de soţia lui, prinsă în treburi legate de înmormântare, deci foarte puţin prezentă pentru d. Din cauza unor probleme de sănătate Alex a stat la pat ultima zi propusă pentru Slatina, motiv pentru care am şi prelungit şederea cu încă 2 zile. Cumva, în săptămâna asta d a avut parte numai de jumătăţi de măsură. Eu lucrând 24/24, chiar dacă lângă el, foarte puţin (timp) prezentă, Alex bolnav, mama prinsă cu altele, tata împârţindu-se între noi 4, încercând să ne ajute pe fiecare câte puţin.

Ei bine, ieri, a întrebat-o: Buni, vii şi tu cu noi la Bucureşti? De multe ori. De fiecare dată când îşi amintea că vom pleca. Şi buni cu lacrimi în ochi îi povestea de ce nu vine cu noi, că se vor întâlni săptămâna viitoare, făceau planuri ... Am coborât să ducem bagajele la maşină şi el a vrut la ea în braţe. Unde a stat vreo 15 min, lipit cu obrazul de obrazul ei, trăind la maxim fiecare secundă. Apoi s-a lăsat moale la ea în braţe, i-a pus capul pe umăr şi a mai stat aşa încă un sfert de oră. A fost o îmbrăţisare lungă, sinceră, din suflet, o eliberare. Şi acum, povestind, şi atunci, uitându-mă la ei, am plâns. Micul meu prinţ, la cei 2 ani jumate ai lui, a trăit într-un mod atât de matur despărţirea asta. A mai stat vreo 2 minute la mine în braţe apoi a cerut în scaunul lui şi a vrut să cântăm, a fost vesel, a putut să se bucure de revenirea acasă.

Nu ştiu dacă va fi mereu la fel de acum încolo, poate vom reuşi să îl şi ne pregătim pentru asta dar condiţiile nu vor fi niciodata acelaşi. Însă mă bucur enorm că el singur, el cu el a fost împăcat. Că toate momentele în care l-am asigurat că ne vom întoarce, în care i-am explicat exact ce şi cum se întâmplă, în care i-am vorbit ca unul om neţinând conta de vârsta sa, în care i-am oferit înţelegere şi acceptare a sentimenteleor lui (perfect normale de altfel), că toate acele momete l-au ajutat să ajungă aici.