marți, 22 decembrie 2009

După 20 de ani, varianta mea

Aveam nişte foi albastre. Erau foile care stâteau între indigiouri. Scoteam rar câte una şi o desenam. Eram mereu intimidată de talentul macă-mii şi atunci când mă vedeam în faţa foii bleu mă tot gândeam că n-ar trebui s-o risipesc, ar trebui să o las pe mama să o deseneze.
Mama desenează divin.
Inevitabil foaia era prea preţioasă şi desenul meu nu se ridica la înâlţimea ei aşa că ajungea la gunoi. Şi îmi părea îngrozitor de rău că am mai stricat una.

Mergeam la un chioşc de ziare de peste drum şi cumpăram Golf. Câteodată, prietena mamei farmacistă, Mihaela, aducea un soi de cristale de mentol pe care le puneau pe ţigări. Si mai rar reuşea să ia de la Ileana de la shop BT. Şi şi mai rar, Kent. Mai erau unele din două litere dar nu am mai auzit de ele de mult şi am uitat cum se numeau. DM?

Unchiul lucra în politie, bunicul la fel.

Foile albastre erau pline. Toate. Şi nu erau desenele ei minuate. Erau doar două trei cuvinte pe fiecare. Jos comuniştii mi-l amintesc. Pe restul nu. Era întuneric beznă, frig, dar nu deranjant, şi mergeam pe la CAM-uri şi mama lipea foile. Era bucuroasă, implicată şi înspăimântată. Şi eu mergeam cu ea. O vedeam uitându-se mereu în spate.

Atunci am gustat prima oară din cafea. Mihaela avea nişte ceşti mari, transparente, cu farfurii la fel. Pline cu cafea. De ce? Ca să stăm treji. Păi şi eu vreau să stau trează, dau desene la televizor! A fost prima şi ultima oară când am băut cafea. O gură.


Mihaela mânca seminţe. Dar nu ca noi, restul. Le cojea şi le punea în pahar. Până se umplea, apoi le mânca pe toate odată. A fost prima oară când Mihaela nu a mai avut rabdare să umple paharul.



Acum două săptămâni ne uitam la Bella Ciao! Şi am vorbit mult, eu cu lacrimi în ochi, el cu ochii cât cepele. Despre martiri, despre eroi, despre super eroi, despre eroii din noi. Şi despre eroul din el, despre apărare şi despre luptă. Despre cum poate şi trebuie să facă orice pentru a se apăra. Despre cum trebuie mereu să lupte atunci când el simte că e cazul. Despre cum nu trebuie să se supună ci să gândească, să cântărească şi să decidă.


Îmi e greu să îmi dau seama cum vor fi pentru el poveştile noastre cu televizoare alb-negru, casetofoane, radio cu antenă. Din păcate, poveştile fără fructe, fara cicolată, fără unt, cu coadă la orice, vor putea încă fi văzute în mii de alte locuri din întreaga lume. Însă sper din suflet că nu le va trăi pe propria-i piele decât dacă asta va fi alegerea lui.


Mai multe poveşti pe aceeaşi temă, pe ZC

5 comentarii:

  1. Foarte frumos ai scris! Si cat curaj, Dumnezeule, putea sa aiba mama ta!
    M-a izbit "fara unt", eu si acum mananc unt cu placere fiindca i-am dus lipsa foarte mult timp, la un moment dat eram in Constanta, intrasem la o Alimentara si am observat ca acolo era cartelat untul,o jumatate de pachet de persoana. I-am invidiat, in Giurgiu nu se mai "dadea" de mai bine de un an

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu am aflat cu surprindere acum vreo 5 ani că în Bucureşti se găseau banane şi portocale. În Slatina nu se găsea niciodată nimic de afară.

    Mama ... merită o carte-două ...

    RăspundețiȘtergere
  3. Diana, tare frumos scris !
    Si vad ca ai avut pe cine mosteni, ce frumos sa ai o mama talentata. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. si ocazional o mai besteleai, relativ la interactiunile cu d
    Sti, ma intimidezi uneori cu educatia ta libera. Eu cred ca-s "doar" la nivelul la care era maica-ta. Dar ce stupide pot fi ierarhizarile. Bine ca stim spre ce tindem.
    Multumesc mult ca scri >:D<

    RăspundețiȘtergere