miercuri, 15 iulie 2009

Exerciţii pentru părinţi - Insolaţia

Azi am dat o fugă în Kiselef, în mijlocul zilei, evident pentru o puştoaică de două luni care avea nevoie musai de sling. Am mers prin soare fix cât am traversat trecerea de pietoni, apoi vreo 15 min la discuţii cu puştoaica, la umbră, şi dinnou pe trecere spre locul mare de joacă. După 10 metri am simţit cum cad din picioare.

Pur şi simplu mi s-a făcut rău. Dar rău din ăla nasol, nu mai puteam merge, nu puteam sta în picioare, iar d era in sling. L-am dat imediat jos spunându-i ca nu mai pot, pe un ton destul de aiurea şi pentru el şi pentru mine, dar chiar am simţit că nu mai pot. M-am aşezat în fund pe trotuar iar el, debusolat, (era şi o zonă aiurea rău) evident s-a enervat. A început să plângă neînţelegând ce a făcut de sunt nedreaptă cu el. Încercam să îmi găsesc cuvintele să îi explic ce se întâmplă dar nu reuşeam să scot decât mami, mi-e rău, nu pot să te ţin. Iar el, cu lacrimi de crocodil şi cu vocea tremurată mă întreba de ce?

În mai puţin de un minut, care pentru el sigur a părut o eternitate, am început să văd dinnou în culori, m-am ridicat, l-am pus în sling şi am plecat spre o bancă la umbră, mai avem vreo 100 m de mers. După 3 paşi am simţit cum iar mă ia, mult mai puţin decât prima oară, dar simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Si am izbugnit în plâns.

I-am spus, plangand, că sunt supărată pentru că îmi e rău, sunt frustrată pentru că nu îl pot ţine în braţe cum îşi doreşte, şi că e musai să ajung să stau pe o bancă la umbră. I-am povestit apoi de cum ne prefacem noi că leşinăm, că de data asta e adevărat, că dacă era mai rău trebuia să sune la 112, apoi am ajuns la bancă. M-am aşezat semileşinată şi am stat.

Mult. Când fetiţa de pe banca de lângă a terminat borcănaşul de mâncare mi-am amintit de el. Stătea la mine în poală. Doar stătea. Nu a zis nimic, nu a fugit la jocuri, doar a stat în braţele mele. Înţelesese.

Şi sunt sigură că dacă se va întâmpla o dată, vă înţelege din prima.



Mă gândeam acum că nu am mai văzut un adult plângând pentru că copilul nu înţelege. Am auzit o poveste pe un forum o dată. Şi am văzut zeci, sute de copii plângând pentru că adulţii nu îi ascultă sau nu îi inţeleg. Şi îi inţeleg. Le înţeleg frustrarea, le înţeleg neputinţa, le înţeleg lacrimile. Nu le înţeleg părinţii.

4 comentarii:

  1. Draga de tine, bine că n-a fost mai rău! Poate ai o lipsă de calciu? Și eu pățeam din astea în ultimii ani în Ro, când era caniculă, din pricina lipsei de calciu se pare. Fă-ți niște analize.

    Iar reacțiile băiatului tău mi-adu adus aminte de Maria când m-a văzut plângând prima dată, tot așa, pentru că-mi era foarte rău (eram însărcinată cu Anna). Din fericire pt mine m-a apucat acasă, nu pe stradă. Să știi că și Maria are aceeași maturitate și înțelegere ca și D. Sunt curioasă cum va evolua Anna din zăpăcita și zgubilitica de acum, care este mai mult decât ego-centrată.

    Pupici, ai grijă de tine! Fără alte insolații! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. dragul de el si biata de tine!
    eu am mai trecut prn situatii din astea, din pacate Sofia are momente in care nu e receptiva, dar eu cred ca din cauza ca i se face f f frica.

    RăspundețiȘtergere
  3. Măi, nici d nu a înţeles din prima, la început cred că a fost frustrant că l-am lăsat jos fără explicaţii, doar nu mai pot. Dar după ce m-am adunat un pic şi i-am explicat a văzut că e ceva foarte serios.

    Însă mie mi-a fost destul de greu să încerc, printre hohote şi suspine, să îi explic ce se întâmplă. Ceea ce fac, de obicei, totţi copiii luaţi pe sus de părinţi.
    Pentru el totuşi nu a părut atât de greu să asculte, mai ales că plângeam (pur şi simplu asta mi-a venit să fac, eram doar eu în momentul ăla, nu m-am gândit la ce şi cum se vede din afară, am făcut ce simţeam).

    Sunt supărată pentru că cel care trebuie să asculte o poate face foarte uşor, chiar dacă e 'numai' un copil de 2 ani juma'. Însă nu ştiu cum, dar văd o gramadă de adulţi care pur şi simplu nu vor să asculte şi să înţeleagă copilul ăla care îşi expune frustrările şi supărările în cel mai natural mod cu putinţă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Asa e, sunt catalgate drept toane, e groaznic.
    eu vroiam sa zic altceva, dar n-am apucat sa detaliez intru clarificare:
    pe masura ce a crescut a devenit un pic mai neempatica aparent, si cred eu ca incepe sa inteleaga mai concret ce-i aia " mi-e rau" si ca parintele nu e intangibil si nemuritor...asa ca prima reactie e respingerea.
    Daca reusesc sa imi pastrez calmul se calmeaza, da cand te simti nasol de tot reactionezi cum zici tu, firesc, adica vrei sa zaci , sa plangi, etc etc.

    RăspundețiȘtergere