Exerciţii pentru părinţi - Insolaţia

Azi am dat o fugă în Kiselef, în mijlocul zilei, evident pentru o puştoaică de două luni care avea nevoie musai de sling. Am mers prin soare fix cât am traversat trecerea de pietoni, apoi vreo 15 min la discuţii cu puştoaica, la umbră, şi dinnou pe trecere spre locul mare de joacă. După 10 metri am simţit cum cad din picioare.

Pur şi simplu mi s-a făcut rău. Dar rău din ăla nasol, nu mai puteam merge, nu puteam sta în picioare, iar d era in sling. L-am dat imediat jos spunându-i ca nu mai pot, pe un ton destul de aiurea şi pentru el şi pentru mine, dar chiar am simţit că nu mai pot. M-am aşezat în fund pe trotuar iar el, debusolat, (era şi o zonă aiurea rău) evident s-a enervat. A început să plângă neînţelegând ce a făcut de sunt nedreaptă cu el. Încercam să îmi găsesc cuvintele să îi explic ce se întâmplă dar nu reuşeam să scot decât mami, mi-e rău, nu pot să te ţin. Iar el, cu lacrimi de crocodil şi cu vocea tremurată mă întreba de ce?

În mai puţin de un minut, care pentru el sigur a părut o eternitate, am început să văd dinnou în culori, m-am ridicat, l-am pus în sling şi am plecat spre o bancă la umbră, mai avem vreo 100 m de mers. După 3 paşi am simţit cum iar mă ia, mult mai puţin decât prima oară, dar simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Si am izbugnit în plâns.

I-am spus, plangand, că sunt supărată pentru că îmi e rău, sunt frustrată pentru că nu îl pot ţine în braţe cum îşi doreşte, şi că e musai să ajung să stau pe o bancă la umbră. I-am povestit apoi de cum ne prefacem noi că leşinăm, că de data asta e adevărat, că dacă era mai rău trebuia să sune la 112, apoi am ajuns la bancă. M-am aşezat semileşinată şi am stat.

Mult. Când fetiţa de pe banca de lângă a terminat borcănaşul de mâncare mi-am amintit de el. Stătea la mine în poală. Doar stătea. Nu a zis nimic, nu a fugit la jocuri, doar a stat în braţele mele. Înţelesese.

Şi sunt sigură că dacă se va întâmpla o dată, vă înţelege din prima.



Mă gândeam acum că nu am mai văzut un adult plângând pentru că copilul nu înţelege. Am auzit o poveste pe un forum o dată. Şi am văzut zeci, sute de copii plângând pentru că adulţii nu îi ascultă sau nu îi inţeleg. Şi îi inţeleg. Le înţeleg frustrarea, le înţeleg neputinţa, le înţeleg lacrimile. Nu le înţeleg părinţii.