Sănătati, mami!

Puţin înainte de doi ani, a început să vorbească. Chestii ceva mai complicate decât mama, tata, nini, apa. Şi îmi amintesc cum ne uitam amândoi la el şi îl mâncam din priviri. Cum fiecare (încercare de ) cuvânt ne părea cel mai frumos lucru auzit până atunci. Nu l-am corectat niciodată, mi s-a părut că i-as înfrâna elanul, că i-aş lua din bucuria reuşitei. Şi, de-a lungul timpului, singur singurel, s-a autocorectat constant. Cum reuşea un sunet nou, schimba varianta veche. Acum povestim toţi trei de pantatofi, ifitan şi fodidid şi el e înnebunit despre poveştile de când era mai mic.

Mereu am spus că nu îmi doresc un copil cuminte şi politicos. Cel puţin nu cum sunt definite cuvintele ăstea în vocabularul parintesco-bunicesc. Îmi doresc un copil liber, cu dorinţă de viaţă, cu energie, cu întrebări, cu treburi importante de făcut, un copil care să nu facă lucruri pentru aşa se cade/ aşa e frumos, ci un copil care să îşi înţeleagă acţiunile şi urmările lor. Şi cred că am ajuns la un moment în care toată dragoastea aia 'investită' în el, toată susţinerea aia necondiţionată se văd într-un mod tare ciudat. Un moment în care copilul meu îmi arată cât de frumos poate fi să fi politicos, de exemplu, 'for the right reasons'.

Eu nu spun 'poftim', nu e un cuvânt din vocabularul meu. Nu-s nasoală să raspund cu ce dacă mă strigă cineva :), dar nici nu excelez la politeţuri. În schimb husband da. No, copilul meu, ăla needucatul :), vorbeşte numai cu 'poftim'. Câteodată mă simt şi prost, mă gândesc că n-am prea văzut copii care să vorbească aşa din proprie iniţiativă şi-mi amintesc de bunicile din parc care îi atenţioneaza constant pe copii sa 'vorbească frumos' :(
-Mami, poftim cheia! mi-a zis după ce a descuiat uşa.
-Mulţumesc, David.
-Eu mutumesc, mami!

Ne uităm acum la el, amândoi, convinşi că sunt cele mai frumoase cuvinte ever. Şi mă întreb: chiar se poate? Să trăim acum cel mai frumos moment? Nu cumva ăla, când ne-am văzut prima oară, a fost 'the one'? Sau poate primul lui picioruş întins când sugea şi s-a relaxat prima oară? Sau când a venit fuga pe canapea, a cerut ţiţi, a luat o gură şi apoi s-a oprit să ma privească în ochi şi să spună ti iubisc ? E oare corect să las miile de momente perfecte din trecut şi să spun că ăsta e 'the one'? Cum poţi concura cu aşa ceva? Sau cum înveţi să traieşti cu perfecţiunea în casă zi de zi? :)


P.S. Pentru Daiana.