cu ochii inchisi

mami, tu stii ca eu nu m-am vazut niciodata cu ochii inchisi?

Despre zei

Eu nu am nici o tangenta cu divinitatile. Nu am nimic, din principiu, cu cei care cred in existenta cuiva mai 'sus' de noi, insa recunosc ca sunt multe lucruri care ma deranjeaza in aceasta zona.

Asa ca lui d i-am explicat exact ceea ce cred eu. Ca unii oameni cred in zei si ca eu una nu stiu exact daca exista sau nu. Evident, lucrurile nu sunt atat de simple, au existat, de-a lungul timpului, mai multe serii de intrebari pe tema asta.

Recunosc, la un moment dat am cedat si am apelat la 'scuza' cu Dumnezeu. Adica undeva pe la a omiesaptesutepatruzecisinoua afirmatie ccum ca 'eu nu vreau sa murim, chiar daca mai e mult pana atunci', am ajuns si la faza cu 'nimeni nu stie de fapt ce se intampla dupa ce murim, poate ajungem la Dumnezeu'. Ceea ce, de fapt, iar nu e o minciuna, pentru ca sunt convinsa ca, la un moment dat, oamenii au nevoie sa vada si o luminita la capatului tunelului si asta poate fi una tare buna.

In fine, nu aici voiam sa ajung. Ci la un joc inventat de d.

Ca orice joc - al lui- care se respecta, are reguli inventate pe parcurs si care se schimba de la o zi la alta, in functie de ce avem nevoie.

Un joc e cel in care d ascunde mana la spate si 'arata' un numar de degete. Noi incercam sa ghicim numarul. Ma rog, asta ne poate iesi intr-o zi. In alta, orice am face nu putem ghici :), caci ghidusul schimba rapid degetelele.

Ei bine, in ziua cu povestea, d ma roaga:

- Vrei sa ne jucam jocul cu Dumnezeu si cu baiatul?

- Isus? [stie si povestea crestina cu baiatul si cea evreiasca, fara]

- Nu, cu baiatul cu degetele!

- ?

- Pai baiatul ascunde degete la spate si tu ghicesti

- Pai si unde e Dumnezeu in jocul asta?

- Pai tu esti Dumnezeu si ghicesti mereu!

:|

dupa aproape 4 ani de d
dupa mai mult de 4 ani de forumuri
dupa mii de discutii despre alaptat

s-a intamplat.

azi, in vizita la o dermatoloaga. discutand despre colapsul meu imunitar pe fond psihic. si aducand vorba de alaptare.

stiti...depresia post partum...
nu, nu, n-are cum, copilul e mare
cat de mare?
3 ani (observati cum evit sa zic 4 sa nu lesine careva)
pai si de ce mai alaptati?

moment in care m-am blocat. jur. cu toate milioanele de argumente si raspunsurile date de-a lungul ultimilor 3 ani jumate de cand a inceput isteria cum ca trebuia sa se fi terminat alaptatul.
pur si simplu m-am blocat.

parea o tipa asa faina. parea ca intelege, ca suntem pe aceeasi lungime de unda...m-a lovit in plin.

cred ca totusi e faina, pt ca dupa muuulte secunde stanjenitoare in care mie nu-mi venea sa cred ca intreaba asta, ea a fost prima care a zis: pentru ca vrea?

da, dupa aia mi-am revenit. dar inca nu mi vine sa cred ca m-am blocat.

3,9

M-a auzit zicandu-i lui a: ma doare un san de mor.
A stat un pic si s-a gandit:

Mami, de ce i-ai zis lu' ţiţi sân?

Co-sleeping

Si s-a intamplat. Cumva simtisem de mai demult, de asta m-am si 'pregatit'. Dar parca nu ma asteptam ca totul sa fie atat de clar pentru el.

In trei, mereu a dormit la mijloc, de-a latul. Rareori cu capul la noi.
Ei bine, in ultimul timp sugea, se ridica in fund, si cauta sa-si gaseasca loc undeva la picioare, de obicei in coltul meu. Nu era o problema pentru mine, caci pozitii se gasesc intotdeauna si oricum aveam loc. Insa am simti ca trebuie sa ii aduc patutul.

Mi-ar fi placut sa luam unul nou, la fel ca cel mare, in care dormeam cu totii, dar cu o saltea mai mica. Nu a fost momentul potrivit, asa ca l-am scos de la naftalina pe cel exilat pe balconul mamei acum mai bine de doi ani. Nu mai stiu cat timpne-a luat sa ne dam seama ca impreuna ne e cel mai bine, oricum cateva luni, nu mai mult. Prea mult, daca e sa ma intrebi acum :(

Am adus patul, l-am montat impreuna, apoi am avut musafiri, apoi am fost plecati...Si apoi ne-am intors. S-a intins in patul mic, m-a chemat 'la intalnire' si s-a culcat. A doua zi la fel. A treia la fel. In a patra s-a aruncat in patul mare, in mijloc. A stat un pic apoi mi-a zis : 'mami, fa-mi un pic de loc sa trec'. S-a mutat in patul lui si ne-am luat de mana. Si am adormit amandoi.

Nu stiu ce sa fac noaptea.
Ma intind peste patul lui si-l tin in brate.
Incerc sa ma intorc la Alex si sa il tin pe el insa mi se pare atat de maaaaare :)
Dorm de cele mai multe ori pe marginile de lemn ale paturilor noastre.
Si imi dau seama ca baietelul meu a crescut ataaaat de mult. Intr-atat de mult incat co-sleepingul nu i se mai potriveste.


Nu pot decat sa ma bucur ca eu sunt cea prinsa pe nepregatite si nu invers.

Unconditional Parenting

Cei ca mă ştiu dinainte de d nu-mi citesc blogul aşa că va trebui să suportaţi o mică introducere.
Eu sunt d’aia de nu mănâncă carne. Din motive legate de semnificaţie şi gust în egală măsură. Nu sunt radicală, dacă e să se întâmple câteodată vreun accident nu mor din cauza asta, însă în principiu prefer să nu. Mă uit fără să leşin (rău) când Ozzy mănâncă scoici crude şi-i mai atârnă câte un maţ, ceva, în colţul gurii, sau când mănâncă alţii ouă de raţă aproape gata, cu cioc şi gheare. Dar la survivor e una (fir-ar, chiar voiam să câştige Ozzy), la mine în bucătărie e alta.

Din motive lesne de înţeles, adică un calm şi o pace de nedescris în frigiderul propriu, după 3 ture de cumăparături săptămâna asta, astăzi, cât doarme copilul, am decis sa-i fac nişte carne. Lui îi place, la 1-2 săptamâni să servească ceva cu părinţi şi eu am grijă sa aibă pe cineva care să se ocupe de asta. Azi sorţii au fost împotriva-mi asa că m-am văzut faţă în faţă cu animalul.

Vedeam numai puii lui Jamie, aia care se îngrăşau aşa mult în primele 15 zile că nu mai ajungeau la 30, până la tăiere. Le ieseau bucăţi de ‚piept’de peste tot şi erau tăiaţi rapid si băgati la 2 la 5 lire (parcă).

Aşa, şi cu animalul deja tăiat în faţă (cred că Alex a avut o pesimţire şi a luat ieri un piept deja feliat mai subţirel) căutam în bucătăria cu ustensile simpatice şi cumpărate în proporţie covârşitoare pe baza aspectului, ceva să mă ajute să mânuiesc animalul.

Am rămas la un fund de lemn, un cuţit şi o spatulă. Nu ştiu la ce filme vă uitaţi voi dar eu n-am văzut ceva mai scârbos. Chestia aia moale dar care se ţinea bine de tot parcă se împotrivea cu toată fiinţa ei de animal chinuit din prima până în ultima zi. Am vrut să schimb spatula pe o furculiţă dar şi ăleia i se împotrivea. L-am tăiat, în condiţiile de sus, cât de mic s-a putut. Apoi a început distracţia dezlipirii de pe fundul de lemn. Căci nici acum nu se dădea bătută ci se lipea de fund şi aluneca de pe cuţit într-o ultimă încercare disperată de a se salva.

Cel puţin aşa am crezut la momentul ăla. Apoi am pus-o în teflon. Mare greşeală! Sfârăia şi se zbătea de ziceai ca e ultima clipă de viaţă. Şi cam era, într-un fel ciudat.

Rezultatul nu trăda nimic din luptele mele interioare, din creier, stomac şi fiere.



Fast forward o oră mai târziu:
-E bun. Ce-ai pus aici? (citat din Ratatouille)
2 minute după:
-Mami, nu-mi place cum miroase mâncarea asta! Eu nu mănânc.


Sunt multe lucruri care mă califică, în ochii unora, drept supermom. Nu pot să zic că sunt sau că ce fac e greu sau uşor, pot să spun cu siguranţă că e cea mai mare schimbare şi evoluţie personală ever. Şi că mereu am spus că-l voi iubi necondiţionat, că voi fi alături de el absolut orice s-ar întâmpla, că va găsi în mine un sprijin în absolut orice moment al vieţii lui. Şi înţelegere şi acceptare. Da' jur că nu m-am gândit vreodată că asta va însemna să mânuiesc carne crudă în timp ce fiecare bucăţică din mine se revoltă. In acest moment pot sa declar cu mâna pe inimă că am făcut cel mai greu lucru din cariera mea de părinte. Şi tot cu mâna pe inimă că nu.mai.fac.

P.S. Am mai făcut de 2 ori pulpe la cuptor dar jur că nu am atins/tăiat nimic. Nici de-aia nu mai fac.

După 20 de ani, varianta mea

Aveam nişte foi albastre. Erau foile care stâteau între indigiouri. Scoteam rar câte una şi o desenam. Eram mereu intimidată de talentul macă-mii şi atunci când mă vedeam în faţa foii bleu mă tot gândeam că n-ar trebui s-o risipesc, ar trebui să o las pe mama să o deseneze.
Mama desenează divin.
Inevitabil foaia era prea preţioasă şi desenul meu nu se ridica la înâlţimea ei aşa că ajungea la gunoi. Şi îmi părea îngrozitor de rău că am mai stricat una.

Mergeam la un chioşc de ziare de peste drum şi cumpăram Golf. Câteodată, prietena mamei farmacistă, Mihaela, aducea un soi de cristale de mentol pe care le puneau pe ţigări. Si mai rar reuşea să ia de la Ileana de la shop BT. Şi şi mai rar, Kent. Mai erau unele din două litere dar nu am mai auzit de ele de mult şi am uitat cum se numeau. DM?

Unchiul lucra în politie, bunicul la fel.

Foile albastre erau pline. Toate. Şi nu erau desenele ei minuate. Erau doar două trei cuvinte pe fiecare. Jos comuniştii mi-l amintesc. Pe restul nu. Era întuneric beznă, frig, dar nu deranjant, şi mergeam pe la CAM-uri şi mama lipea foile. Era bucuroasă, implicată şi înspăimântată. Şi eu mergeam cu ea. O vedeam uitându-se mereu în spate.

Atunci am gustat prima oară din cafea. Mihaela avea nişte ceşti mari, transparente, cu farfurii la fel. Pline cu cafea. De ce? Ca să stăm treji. Păi şi eu vreau să stau trează, dau desene la televizor! A fost prima şi ultima oară când am băut cafea. O gură.


Mihaela mânca seminţe. Dar nu ca noi, restul. Le cojea şi le punea în pahar. Până se umplea, apoi le mânca pe toate odată. A fost prima oară când Mihaela nu a mai avut rabdare să umple paharul.



Acum două săptămâni ne uitam la Bella Ciao! Şi am vorbit mult, eu cu lacrimi în ochi, el cu ochii cât cepele. Despre martiri, despre eroi, despre super eroi, despre eroii din noi. Şi despre eroul din el, despre apărare şi despre luptă. Despre cum poate şi trebuie să facă orice pentru a se apăra. Despre cum trebuie mereu să lupte atunci când el simte că e cazul. Despre cum nu trebuie să se supună ci să gândească, să cântărească şi să decidă.


Îmi e greu să îmi dau seama cum vor fi pentru el poveştile noastre cu televizoare alb-negru, casetofoane, radio cu antenă. Din păcate, poveştile fără fructe, fara cicolată, fără unt, cu coadă la orice, vor putea încă fi văzute în mii de alte locuri din întreaga lume. Însă sper din suflet că nu le va trăi pe propria-i piele decât dacă asta va fi alegerea lui.


Mai multe poveşti pe aceeaşi temă, pe ZC