După 20 de ani, varianta mea

Aveam nişte foi albastre. Erau foile care stâteau între indigiouri. Scoteam rar câte una şi o desenam. Eram mereu intimidată de talentul macă-mii şi atunci când mă vedeam în faţa foii bleu mă tot gândeam că n-ar trebui s-o risipesc, ar trebui să o las pe mama să o deseneze.
Mama desenează divin.
Inevitabil foaia era prea preţioasă şi desenul meu nu se ridica la înâlţimea ei aşa că ajungea la gunoi. Şi îmi părea îngrozitor de rău că am mai stricat una.

Mergeam la un chioşc de ziare de peste drum şi cumpăram Golf. Câteodată, prietena mamei farmacistă, Mihaela, aducea un soi de cristale de mentol pe care le puneau pe ţigări. Si mai rar reuşea să ia de la Ileana de la shop BT. Şi şi mai rar, Kent. Mai erau unele din două litere dar nu am mai auzit de ele de mult şi am uitat cum se numeau. DM?

Unchiul lucra în politie, bunicul la fel.

Foile albastre erau pline. Toate. Şi nu erau desenele ei minuate. Erau doar două trei cuvinte pe fiecare. Jos comuniştii mi-l amintesc. Pe restul nu. Era întuneric beznă, frig, dar nu deranjant, şi mergeam pe la CAM-uri şi mama lipea foile. Era bucuroasă, implicată şi înspăimântată. Şi eu mergeam cu ea. O vedeam uitându-se mereu în spate.

Atunci am gustat prima oară din cafea. Mihaela avea nişte ceşti mari, transparente, cu farfurii la fel. Pline cu cafea. De ce? Ca să stăm treji. Păi şi eu vreau să stau trează, dau desene la televizor! A fost prima şi ultima oară când am băut cafea. O gură.


Mihaela mânca seminţe. Dar nu ca noi, restul. Le cojea şi le punea în pahar. Până se umplea, apoi le mânca pe toate odată. A fost prima oară când Mihaela nu a mai avut rabdare să umple paharul.



Acum două săptămâni ne uitam la Bella Ciao! Şi am vorbit mult, eu cu lacrimi în ochi, el cu ochii cât cepele. Despre martiri, despre eroi, despre super eroi, despre eroii din noi. Şi despre eroul din el, despre apărare şi despre luptă. Despre cum poate şi trebuie să facă orice pentru a se apăra. Despre cum trebuie mereu să lupte atunci când el simte că e cazul. Despre cum nu trebuie să se supună ci să gândească, să cântărească şi să decidă.


Îmi e greu să îmi dau seama cum vor fi pentru el poveştile noastre cu televizoare alb-negru, casetofoane, radio cu antenă. Din păcate, poveştile fără fructe, fara cicolată, fără unt, cu coadă la orice, vor putea încă fi văzute în mii de alte locuri din întreaga lume. Însă sper din suflet că nu le va trăi pe propria-i piele decât dacă asta va fi alegerea lui.


Mai multe poveşti pe aceeaşi temă, pe ZC

Despre incredere

Mami, unde erai?
Te-am căutat aici, în pat, şi nu te-am găsit
De ce erai în sufragerie, mami?

Toate astea printre sughiţuri.
Am îngheţat. Şi eu, lângă el, şi Alex, în sufragerie. Era atât de speriat, de dezamăgit, de supărat ...

Mi-am amintit toate zilele şi nopţile de când era mic. Când dormea cu orele în braţele mele sau ale lui Alex, câteodată şi în ale mamei mele, dar se trezea după 5 minte în pătuţul lui. Dacă acum, după aproape 3 ani, a avut o noapte în care s-a speriat că e singur, acum, când e sigur de toată dragostea noastră şi de faptul că, orice-ar fi, suntem aproape, oare ce era atunci în sufletul lui.

----------------------------------

Mami, sunt supăraaaat! (tot printre sughiţuri)
Îmi vine să zic Nu, mami, dar am nevoie de mami.


----------------------------------

Saptamana trecuta am primit vizita catorva copii tare dragi, cu mamicile aferente. Si cum stateam noi linistite si discutam, iar toti cei 5 copii se jucau incredibil de frumos, fara nici un fel de conflict, fara nici o impunere, fara nici un stres, numai in zambete si momente de concentrare maxima (plastilina :) ), am realizat ca media intarcarii pentru copiii prezenti era de circa 3 ani si 10 luni. Si toti acesti copii, alaptati mult si bine :), erau exact cum mi-as fi imaginat in cele mai frumoase vise. Nu, nu se piteau dupa fusta mamei, nu, nu erau dependenti, nu, nu aveau nimic in neregula. Erau pur si simplu copii fericiti, care nu se mai vazusera niciodata (ne mai intalnisem cu una din fetite acum 1 an dar nici unul nu-si amintea de intalnire) si care se descopereau intr-un mod incredibil de nedarnjant pentru adulti :). A fost pur si simplu bine.

----------------------------------

Îmi dau seama că cea mai des întâlnită greşeală, atât a noastră cât şi a celorlalţi părinţi pe care îi cunosc (îndeaproape, nu mă refer la x de pe blog sau y de pe forum), e aceea că nu au încredere în copil. În faptul că el ştie ce are nevoie, că ştie cât şi când îi trebuie. Şi că rolul nostru este să le fim aproape, să îi înţelegem orice-ar fi. Să nu ne îndoim niciodată că dragostea noastră e lucrul care îi ajuta cel mai mult.

Dacă vreţi să citiţi o lecţie despre încredere, cel puţin din punctul meu de vedere, despre un copil atipic şi părinţi cel puţin la fel, o puteţi face aici.

Fabrica

Copilu' nu merge la grădi. Când n-am chef să explic spun că n-are 3 ani. Ţine. Când am chef să mă explic fac capul calendar :). Există şi varianta mai scurtă 'nu merge, stăm amândoi' dar de multe ori nu ţine.

Copilu' face însă alte chestii. Nu doar stă acasă.
Ultima plimbare tare a fost la fabrică.
Vâzut prelucrarea firelor şi războaie de ţesut.
Înnebunit.
Vorbit de asta două săptămâni.
Venit a doua vizita.
Vorbit încă două săptămâni.
Caut fabrică de prelucrare a bumbacului până la fir să vadă copilu'.

Săptămâna asta avem in plan fabrica de uşi. Sunt sigură că o să-i placă şi asta şi promit că fac poze (dacă-mi dau voie). Da, suntem discovery channel live. How it's made. Şi e fun.

De ce 'educaţie' liberă

Nu vreau să facă nimic forţat. Si nici împins, manipulat, 'ajutat'. Prefer să găsesc un milion de explicaţii şi să dezbatem împreună orice, decât să îl fac să facă lucruri. Nu am nici o îndoială că fac bine şi în fiecare zi mă lovesc de ceva care îmi confirmă faptul că am dreptate.

Zielele trecute îi povestea mama că el trebuie să ştie să facă de toate, câte ceva din fecare. Mi s-a aprins senzorul de manipulare :). Aşa că am simţit nevoia să intervin şi să îl asigur că nu trebuie nimic, că mi-ar plăcea enorm să îi ofer informaţii despre orice, el să aibă posibilitatea să încerce şi, într-un final, să aleagă ce îi place cel mai mult. Şi orice ar face să facă cu pasiune şi cu real interes.

Îmi amintesc cum am învăţat eu. Ce-i drept, şcoala primară şi generală sunt destul de departe, dar de liceu şi facultate îmi amintesc foarte bine. Şi îmi amintesc ca pur si simplu nu exista nici un interes. Dar nici unul. Era mai degrabă ceva ce făceam oentru ai mei; nu pentru a nu-i dezamăgi, ci pentru că era ceva foarte important pentru ei. Extrem de rar se întâmpla să fac ceva de drag. Era absolut demenţial când chiuleam şi ne strângeam în Snack - o cârciumă infectă plină de liceeni - să facem grafice la mate. Au fost printre puţinele momente când chiar am făcut ceva de drag în ultimii 10 ani de şcoala. Pur şi simplu nu puteai face şcoala de drag în scoală, trebuia să o faci în afara ei, departe de profesori şi de instituţia în sine, infectă de altfel.

Am recitit recent lucrarea-mi de licenţă. Toate bune şi frumoase, toată partea de documentaţie excelent realizată însă concluziile... Nu reuşesc să îmi dau seama dacă erau atât de stupide pentru că era musai să ajung la un anume rezultat sau pentru că pur şi simplu nu am fost capabilă să selectez ceea ce trebuia, era un subiect prea departe de sufletul meu de atunci. Culmea culimlor, făcusem o grădiniţa la diplomă, eu care nu-mi voi da copilu' la grădiniţa în viitorul apropiat/depărtat/ever :))



Recent am întâlnit două studente la medicină. Tobă de teorie, viitoare pediatre. Şi mame. Şi am rămas interzisă :))))) văzând în una din ele aceeaşi imposibilitate de a pune teoria în practică, de a gândi ce au învăţat, de a se raporta la pacient ca la o persoană, de a include factorul psihologic în deciziile lor medicale. Deşi teoretic, psihicul mamei şi al copilului sunt cheia reuşitei. Teoretic.

Am întâlnit de-a lungul vieţii (lui d, înainte nu m-a preocupat) zeci de cadre medicale care aplica o teorie pe principiul răului mai mic. Dar c,arora cumva, la calcul, le scapă un mic factor decisiv, zic eu: niciodată nu iau în calcul omul. Cumva nu reuşesc să facă legătura între tratamentul aplicat şi persoana pe care îl aplică. Refuză să gândească şi să studieze mai mult decât li s-a pus pe bancă.

_________________________________________________

O prietenă dragă a născut săptămâna asta la Elias, la 36 de săptămâni, un băieţel super voinic, 2,800, respira singur singur din secunda 1. Un copil prematur ca şi vârstă gestaţională dar mai sănătos ca unul la termen. Şi ce recomandă nenonatoloaga?

-izolarea la terapie intensiva
-alaptat la 3h cu proba suptului obligatorie (asta numai pe tura buna, pe aia rea asistenta tipa la mama ca are rapoarte de facut si ca vorbitul cu copilul trebuie sa inceteze pentru ca o deranjeaza; ulterior nu a mai lasat-o sa atinga copilul pe tura ei) si completare lapte praf
-antibiotice preventiv

Ce face mama? Plânge. După copilul ei. Şi plânge. Şi plânge. Şi după cel mic luat de lângă ea, şi după cel mare ce plânge la rândul lui la usile spitalului pentru că rezerva goală nu poate fi inchiriată oricui şi oricum. (apropo, spitalul a pierdut vreo 500 euro la faza asta, dar cu-i sa-i pese, ca aia erau cu chitanta..) Şi doctorul ce face? Ii recomanda sa nu mai alapteze copilul ca il oboseste prea tare. Copil ce dormea fericit si linistit dupa.
A, si unei mame care tocmai a nascut e excelent sa i spui ca i moare copilul daca face septicemie sau se deshidrateaza.

Incep sa banuiesc ca asta prinzi cel mai repede în facultatea de medicina: cum sa pari superior, cum sa ai grija sa inchizi rapid gura celor care se indoiesc de deciziile tale.

S-a rezolvat. Abia dupa 500 de telefoane când mama a găsit un medic să o ajute acasă şi să ceară externarea pe proprie răspundere. Abia atunci i-a fost permis să îşi atinga copilul oricând, să îl alapteze oricând, să nu primească antibiotice fără analize care să confirme necesitatea lor. Si abia atunci copilul a luat în greutate. Mult mai devreme decât previziunile doctorilor.

Şi mă întreb: Cum putea face asta o mamă la primul copil? O mamă fără o Irină, fără o Ramonă, fără o Diana care să o susţină? O mamă fără puterea de a lua taurul de coarne şi insuficinet de informată? Câte cazuri din ăstea se întâmplă în fiecare zi?

Câţi medici ca Ramona sunt? Câţi au decenţa şi competenţa să trateze o mamă şi copilul ei cu respect? Câţi fac ceea ce fac pentru că simt asta, pentru că vor, pentru că l eplace să ajute un om?

Şi câţi sunt colegii mei, ai tăi, care au luat examenele cu sacoşa pentru că trebuia? Pentru că voiau să ajungă mari sau pentru că era musai să îşi satisfacă părinţii?

___________________________________________

Îmi doresc din tot sufletul ca al meu copil să facă orice îi va place lui. Să testeze la nesfârşit până găseşte acel lucru care îl face fericit, pe care îl face cu plăcere. Şî atunci când găseşte ceva ce îl captivează, nu-mi pasă că e ora de somn, aşa cum nici nu-i pasă, nu-mi pasă că murdar, că e tărziu, că e devreme, că e frig, că e cald. Îmi pasă că el e 'acolo', prins.

Nu-mi pasă de şcoală, nu-mi pasă de grădiniţă, nu-mi pasă de ce spune lumea. Îmi pasă de el. Punct. Şi ştiu că orice va decide să facă, în orice moment din viaţa lui, îl va face s-o facă bine.
Şi dacă va trebui să vând un milion de slinguri pentru ca el să aibă şansa să facă numai ce îi place până va găsi un mod să şi scoată bani din asta, atunci le voi vinde. Prima sută a fost mai grea, distracţia abia începe :)

Săptămâna alaptării

O ştiţi, am vorbit mult de ea. Ceva mai mult acasă, vorbind ore bune la telefon cu Irina si Rox.

Mami, ţiţi! Pardon! Mami, nu vreau ţiţi, vreau alăptat!
Am zâmbit cu toţii, a fost un moment simpatic.

Astăzi însă a trebuit sa clarific un pic care-i treaba, după ce mi-a spus că el vrea să alăpteze în sensul că vrea să sugă. Cum că nu el alaptează, eu o fac, el este alăptat. Ceva a înţeles, pentru că mai lua câte o gură de lapte şi apoi spunea mândru: eu sunt alaptat! Cu siguranţă în acelaşi fel în care spune eu sunt vesel, nu eu sunt citit, cumva nu-i e foarte clar cum să se raporteze la verbul ăsta. Mai exersăm ... mai ales eu.

Viaţa la ţară

Uitasem.
Uitasem cât de frumoase sunt jocurile simple. Nu o maşină de plastic lucioasă şi colorată ci un scaun răsturnat cu o pernă, un tel, o oglindă şi o stropitoare. Nu cea mai scumpă şi colorată plastilină ci mălai, sare, făină, sare grunojoasă şi o stropitoare. Nu dusul cu cap reglabil şi 7 feluri de presiune ci spalatul la lighean în curte.
Sper ca la un moment dat să intru şi să vă spun că uitasem cum e fără calculator. Sigur nu anul ăsta ...

Principiul vaselor comunicante

Mami, dacă suflu în ţiţi asta, paaaac, laptele se duce la ţiţi cealaltă (urmărit traseul cu mânuţa) şi eu vin şi ţac: pap de la ţiţi celaltă!

Exerciţii pentru părinţi - Insolaţia

Azi am dat o fugă în Kiselef, în mijlocul zilei, evident pentru o puştoaică de două luni care avea nevoie musai de sling. Am mers prin soare fix cât am traversat trecerea de pietoni, apoi vreo 15 min la discuţii cu puştoaica, la umbră, şi dinnou pe trecere spre locul mare de joacă. După 10 metri am simţit cum cad din picioare.

Pur şi simplu mi s-a făcut rău. Dar rău din ăla nasol, nu mai puteam merge, nu puteam sta în picioare, iar d era in sling. L-am dat imediat jos spunându-i ca nu mai pot, pe un ton destul de aiurea şi pentru el şi pentru mine, dar chiar am simţit că nu mai pot. M-am aşezat în fund pe trotuar iar el, debusolat, (era şi o zonă aiurea rău) evident s-a enervat. A început să plângă neînţelegând ce a făcut de sunt nedreaptă cu el. Încercam să îmi găsesc cuvintele să îi explic ce se întâmplă dar nu reuşeam să scot decât mami, mi-e rău, nu pot să te ţin. Iar el, cu lacrimi de crocodil şi cu vocea tremurată mă întreba de ce?

În mai puţin de un minut, care pentru el sigur a părut o eternitate, am început să văd dinnou în culori, m-am ridicat, l-am pus în sling şi am plecat spre o bancă la umbră, mai avem vreo 100 m de mers. După 3 paşi am simţit cum iar mă ia, mult mai puţin decât prima oară, dar simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Si am izbugnit în plâns.

I-am spus, plangand, că sunt supărată pentru că îmi e rău, sunt frustrată pentru că nu îl pot ţine în braţe cum îşi doreşte, şi că e musai să ajung să stau pe o bancă la umbră. I-am povestit apoi de cum ne prefacem noi că leşinăm, că de data asta e adevărat, că dacă era mai rău trebuia să sune la 112, apoi am ajuns la bancă. M-am aşezat semileşinată şi am stat.

Mult. Când fetiţa de pe banca de lângă a terminat borcănaşul de mâncare mi-am amintit de el. Stătea la mine în poală. Doar stătea. Nu a zis nimic, nu a fugit la jocuri, doar a stat în braţele mele. Înţelesese.

Şi sunt sigură că dacă se va întâmpla o dată, vă înţelege din prima.



Mă gândeam acum că nu am mai văzut un adult plângând pentru că copilul nu înţelege. Am auzit o poveste pe un forum o dată. Şi am văzut zeci, sute de copii plângând pentru că adulţii nu îi ascultă sau nu îi inţeleg. Şi îi inţeleg. Le înţeleg frustrarea, le înţeleg neputinţa, le înţeleg lacrimile. Nu le înţeleg părinţii.

De la cer la pământ -exerciţii pentru părinţi

O femeie lovită de partenerul ei de viaţă, la adăpostul celor 4 pereţi sau în văzul lumii, e o femeie abuzată.
O femeie jignită de partener în mod constant, cu cuvinte grele sau doar cu aluzii, este o femeie abuzată.
O femeie umilită, în public sau în privat, de partenerul ei, e o femeie abuzată.
O femeie ameninţată şi santajată de partenerul de viaţă e o femeie abuzată.

----------------------------
Un copil lovit de partenerii lui de viaţă ( pe care, btw, nu a avut norocul să şi-i aleagă singur) nu este un copil abuzat. E învăţat să-şi ştie locul.
Un copil jignit nu este un copil abuzat. E învăţat să respecte.
Un copil umilit nu este un copil abuzat. E cuminţit.
Un copil ameninţat şi şantajat nu este un copil abuzat. El e educat.

Va urma.

Despărţiri

Când s-a născut d, mama a stat mult cu noi. Pleca o săptămână, stătea două. Şi iar pleca, şi iar venea, şi iar pleca. Pe la un an rămăsesem la măcar două weekend-uri pe lună. Iar d era evident innebunit după ea.

Nu pentru că era o faţă familiară ci pentru că, aşa cum pentru mine a fost şi este o mamă absolut extraordinară, aşa şi pentru el este o persoană foarte dragă, bunica perfectă.

Şi între toate întâlnirile ăstea perfecte erau şi despărţiri. Atunci când ştia că mama pleacă dimineaţa următoare, lupta cu somnul toată noaptea şi se juca cu ea pâna la 12-1, câteodată până la 2 noaptea, numai să profite de fiecare minuţel. Iar atunci când plecam noi de la ea, de cele mai multe ori se culca la sân suspinând.

Apoi a început să se supere pe ea. Pentru că nu vine, pentru că trebuie să plecăm. Şi se supăra atât de tare încât nu mai voia să o vadă în ultima jumătate de zi.

Au fost dăţi când dorinţa de a rămâne acolo era mai mare decât supărarea plecării şi atunci plânsul de frustrare şi neputinţă lua locul suptului. Iar noi făceam cale întoarsă şi ramâneam câteva zile în plus ,urmând să vină Alex să ne ia când poate.

În ultima jumătate de an rămăsese la supăratul pe ea. Era atât de trist de fiecare dată încât dacă el nu plângea eu abia mă abţineam. Ajunsesem să vorbesc cu Alex despre posibilitatea de a ne muta în Slatina, multe lucruri ar fi fost mai uşoare aşa.

Iar ieri, ei bine ieri, totul s-a schimbat. După o săptămână în care eu am lucrat zi lumină am decis să ne întorcem în Bucureşti. O saptămână grea pentru toţi, mama a pierdut un prieten şi 4 zile din cele 7 plănuite a fost alături de soţia lui, prinsă în treburi legate de înmormântare, deci foarte puţin prezentă pentru d. Din cauza unor probleme de sănătate Alex a stat la pat ultima zi propusă pentru Slatina, motiv pentru care am şi prelungit şederea cu încă 2 zile. Cumva, în săptămâna asta d a avut parte numai de jumătăţi de măsură. Eu lucrând 24/24, chiar dacă lângă el, foarte puţin (timp) prezentă, Alex bolnav, mama prinsă cu altele, tata împârţindu-se între noi 4, încercând să ne ajute pe fiecare câte puţin.

Ei bine, ieri, a întrebat-o: Buni, vii şi tu cu noi la Bucureşti? De multe ori. De fiecare dată când îşi amintea că vom pleca. Şi buni cu lacrimi în ochi îi povestea de ce nu vine cu noi, că se vor întâlni săptămâna viitoare, făceau planuri ... Am coborât să ducem bagajele la maşină şi el a vrut la ea în braţe. Unde a stat vreo 15 min, lipit cu obrazul de obrazul ei, trăind la maxim fiecare secundă. Apoi s-a lăsat moale la ea în braţe, i-a pus capul pe umăr şi a mai stat aşa încă un sfert de oră. A fost o îmbrăţisare lungă, sinceră, din suflet, o eliberare. Şi acum, povestind, şi atunci, uitându-mă la ei, am plâns. Micul meu prinţ, la cei 2 ani jumate ai lui, a trăit într-un mod atât de matur despărţirea asta. A mai stat vreo 2 minute la mine în braţe apoi a cerut în scaunul lui şi a vrut să cântăm, a fost vesel, a putut să se bucure de revenirea acasă.

Nu ştiu dacă va fi mereu la fel de acum încolo, poate vom reuşi să îl şi ne pregătim pentru asta dar condiţiile nu vor fi niciodata acelaşi. Însă mă bucur enorm că el singur, el cu el a fost împăcat. Că toate momentele în care l-am asigurat că ne vom întoarce, în care i-am explicat exact ce şi cum se întâmplă, în care i-am vorbit ca unul om neţinând conta de vârsta sa, în care i-am oferit înţelegere şi acceptare a sentimenteleor lui (perfect normale de altfel), că toate acele momete l-au ajutat să ajungă aici.

Superb. Skoda Superb

- Mami, făcut un ou!
- Uau, ce ou tare! (absolut demenţial, din plastilină, cu un capăt mai ţuiguiat, pestriţ... ce mai... perfect)
- Super! Pa'don, superb!
- Superb?
- Da, suberb! Skoda Superb!

Evident, a urmat oul Octavia :)

Un parc cu cap

Unde iarba-i mai verde ca-n Herăstrău. La propriu. Şi e şi gazon. Pe ici tuns proaspăt, pe colo mai puţin, dar e gazon. Verde.

Unde băncile sunt mai multe, mai bine puse, nu ca-n Cişmigiu, să-ţi respire vecinul în obraz. Şi bănci adevărate, nu scânduri rupte şi mucegăite sprijinite de un cadru metalic din vremuri apuse.

Unde dalajul de pe jos te lasă să mergi şi pe role, şi cu bicicleta, ba mai arată şi bine pe deasupra.

Unde locurile de joacă pentru copii au dale speciale pe jos şi unde nu rişti să dea leagănul peste tine sau să rămâi cu mânerele-n mână.

Unde sunt difuzoare peste tot dar nu auzi muzica decât dacă vrei, unde nu-ţi trezesc clopoţeii copilul şi nici instinctele animalice.

Unde găseşti imagini „din filme”, cu un copac uriaş superb înconjurat de băncuţe cochete.

Unde lacul nu pute.

Unde nici să vrei nu găseşti junk-food, cu atât mai puţin să fure ochii copilului cu n ambalaje ţipătoare. Şi unde găseşti, chiar la ieşirea din parc, un chioşc cu fructe şi legume.

Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

În I.O.R.

Lego stuff

Acum o jumătate de an a primit primul lego. Era o fermă uriaşă cu multe animale, o căsuţă generoasă, câţiva omuleţi şi nişte verdeaţă. Cadoul a venit de la un prieten drag, dar fără nici o legătură cu copiii. Şi cumva bucuria de a descoperi ce se poate face cu toate acele piese i-a fost 'furată' de explicaţiile de altfel foarte bine intenţionate. Aşa că, un timp, s-a rezumat la a compune ceea ce făceam noi, care eram ceva mai prinşi decât el, sau variaţiuni pe aceeaşi temă. Apoi a mai tot primit diferite lego-uri, cu tot felul de animale, omuleţi, maşini, trenuri, iar interesul în a crea a scăzut spre zero.

Şi după vreo lună de pauză le-a descoperit. Aşa cum erau menite să fie descoperite. Şi ne-a lăsat pe toţi mască. Pur şi simplu compune. Şi face nişte chestii la care noi efectiv nu am fost în stare să ne gândim. Şi îmi arată a mia oară că ştie să descopere singur lucruri maiinteresante decât am fi putut noi să-i arătam. Cu condiţia să nu-i stăm, prea tare, în cale.




Îmi este foarte clar că putea face aceste lucruri de la început. Că putea gândi nişte compoziţii cu piesele de lego în alţi termeni decât cei expuşi pe coperta cutiei. Dar fiindcă noi, adulţii, suntem prea obişnuiţi cu a reproduce şi prea puţin cu a gândi, pur şi simplu l-am ţinut în loc. Cum ar veni, am reuşit „să facem şcoală cu el”.

Şi revin că uitasem cea mai impresionantă realizare: RENUL!

Reciclarea - o joacă

Acum câteva zile d a remarcat pubelele pentru reciclat sticla, plastic şi hârtie şi, după explicaţiile aferente, ne-am mobilizat şi ne-am dotat cu 3 cosuri de gunoi noi. Din Ikea, evident, colorate şi simpatice foc.

Pentru el e o joacă nemaipomenită. Şi, de ce nu, şi pentru noi. Curăţenia împreună e mult mai interesantă, are treburi foarte importante de făcut, salvează planeta :).

Acum nu ne ramâne decât să mai studiem un pic dacă tot ce zboară se mănâncă, respectiv dacă tot ce e plastic poate merge la reciclare şi ce putem face cu dozele de aluminiu. Dacă aveţi informaţii despre, mi-ar fi de un real ajutor.

Sănătati, mami!

Puţin înainte de doi ani, a început să vorbească. Chestii ceva mai complicate decât mama, tata, nini, apa. Şi îmi amintesc cum ne uitam amândoi la el şi îl mâncam din priviri. Cum fiecare (încercare de ) cuvânt ne părea cel mai frumos lucru auzit până atunci. Nu l-am corectat niciodată, mi s-a părut că i-as înfrâna elanul, că i-aş lua din bucuria reuşitei. Şi, de-a lungul timpului, singur singurel, s-a autocorectat constant. Cum reuşea un sunet nou, schimba varianta veche. Acum povestim toţi trei de pantatofi, ifitan şi fodidid şi el e înnebunit despre poveştile de când era mai mic.

Mereu am spus că nu îmi doresc un copil cuminte şi politicos. Cel puţin nu cum sunt definite cuvintele ăstea în vocabularul parintesco-bunicesc. Îmi doresc un copil liber, cu dorinţă de viaţă, cu energie, cu întrebări, cu treburi importante de făcut, un copil care să nu facă lucruri pentru aşa se cade/ aşa e frumos, ci un copil care să îşi înţeleagă acţiunile şi urmările lor. Şi cred că am ajuns la un moment în care toată dragoastea aia 'investită' în el, toată susţinerea aia necondiţionată se văd într-un mod tare ciudat. Un moment în care copilul meu îmi arată cât de frumos poate fi să fi politicos, de exemplu, 'for the right reasons'.

Eu nu spun 'poftim', nu e un cuvânt din vocabularul meu. Nu-s nasoală să raspund cu ce dacă mă strigă cineva :), dar nici nu excelez la politeţuri. În schimb husband da. No, copilul meu, ăla needucatul :), vorbeşte numai cu 'poftim'. Câteodată mă simt şi prost, mă gândesc că n-am prea văzut copii care să vorbească aşa din proprie iniţiativă şi-mi amintesc de bunicile din parc care îi atenţioneaza constant pe copii sa 'vorbească frumos' :(
-Mami, poftim cheia! mi-a zis după ce a descuiat uşa.
-Mulţumesc, David.
-Eu mutumesc, mami!

Ne uităm acum la el, amândoi, convinşi că sunt cele mai frumoase cuvinte ever. Şi mă întreb: chiar se poate? Să trăim acum cel mai frumos moment? Nu cumva ăla, când ne-am văzut prima oară, a fost 'the one'? Sau poate primul lui picioruş întins când sugea şi s-a relaxat prima oară? Sau când a venit fuga pe canapea, a cerut ţiţi, a luat o gură şi apoi s-a oprit să ma privească în ochi şi să spună ti iubisc ? E oare corect să las miile de momente perfecte din trecut şi să spun că ăsta e 'the one'? Cum poţi concura cu aşa ceva? Sau cum înveţi să traieşti cu perfecţiunea în casă zi de zi? :)


P.S. Pentru Daiana.

Oaia mică vrea să sară gardul pân' la primăvară

Despre noi

Micul print s-a nascut perfect. Treaba mea, de mama, si a lui, de tata, este sa nu-l stricam.

Aici va voi povesti aventurile un mic print perfect intr-o mare lume imperfecta. Si totul despre educatia libera, inainte si dupa vremea scolii. Pe care, daca micul print va dori, o vom ocoli cu gratie. Pana atunci, ocolim gradinita. Tot cu gratie. Cel putin pana la noi directive. De sus. Sau de jos, depinde cum privesti.